Un element devenit cu timpul inseparabil de sărbătoarea Crăciunului este bradul 
împodobit cu lumânări și cu cadourile pentru copii așezate dedesubt.
Obiceiul, de origine germană, s-a extins începând de pe la 1860 în mediul românesc prin contagiune de la meseriașii sași stabiliți mai ales în București, în căutare de oportunități economice. Și sub influența dinastiei germane, obiceiul a difuzat mai ales în rândul păturilor sociale superioare, cucerite în întregime pe la 1910. În perioada interbelică clasele mijlocii și chiar și sărăcimea orașelor ajung să adopte, și ele, obiceiul Bradului de Crăciun.
Imaginarul vizual al ilustratelor poartă pecetea originii străine a obiceiului, precum și pe aceea a standardului social la care se raportează: familia strânsă în jurul bradului este una fericită și mai ales ferită de griji materiale, căci cuplul din imagine este elegant îmbrăcat, iar fetele și băieții primesc cadou jucării care ar face și astăzi deliciul oricărui copil.
Până la primul război mondial adulții aproape că nu apar în felicitările cu bradul de Crăciun, căci sărbătoarea este în mod tradițional consacrată copiilor. Aceștia sunt însă îmbrăcați ca oamenii mari și intră chiar în rolurile unei 
erotici infantile calchiate după aceea a părinților lor: băiatul îmbrăcat cu sacou și pantaloni asortați o ține pe după umăr pe fetița care, cu fustiță scurtă și o imensă fundă roșie în păr, îl privește galeș.
Specificul spiritual al Crăciunului este sugerat de lumânările care ard în brad. Lumina lor ne bucură sufletele și astăzi, după aproape un veac.
Crăciun fericit, cititorule!