Colindele românești localizează, într-o manieră arhaică, evenimentele spirituale 
exemplare ale creștinismului în spațiul etnic și mental românesc. Nu altfel aveau să gândească spaniolii sau britanicii medievali, când se raportau la Santiago de Compostela sau la Sfântul Graal, ambele având o comunicare particulară cu locurile și persoanele începutului credinței creștine.
Nu este de mirare că păstorii care îl descoperă pe Mântuitor sunt îmbrăcați românește, cu opinci, ițari, cămașă lungă strânsă cu brâul și pieptar. Dar ca să aibă loc o asemenea revoluție în reprezentarea, prin ilustrate, a nativității, a fost nevoie să treacă trei decenii de afirmare pozitivă a simțului artistic românesc.
Tot în felicitările anilor 30 sunt înfățișate și câteva obiceiuri de Crăciun: colindatul unei familii înstărite de la oraș, în care bunicul este îmbrăcat încă în portul tradițional, sau jocul Irozilor pe ulița plină de zăpadă a unui sat românesc.
După 1948 obiceiurile de Crăciun au fost cu totul prohibite și înlocuite cu religia civilă de nuanță ateistă a lui Moș Gerilă și Moș Florar. Ele au continuat însă să se manifeste, iar cei din generația mea au avut bucuria să vadă cum, din tolerate în silă, capătă, după 1989 o nouă vigoare.
Cinstiți creștini, primiți cu colindul?
Pagina de Facebook: https://www.facebook.com/pages/Lucretiu-Tudoroiu/499991786780304 (aici găsești ultimele postări)